În Anglia, serviciul public de psihoterapie (NHS Talking Therapies) aplică aceleași chestionare la fiecare ședință și publică lunar câți pacienți s-au recuperat. În Olanda, monitorizarea de rutină a evoluției (ROM) e cerută de asigurători. Nu e birocrație: studiile pe zeci de mii de cazuri arată că, atunci când terapeutul primește feedback măsurat, cazurile care ar fi stagnat sau s-ar fi înrăutățit sunt prinse mult mai devreme.
Ce facem noi. La intrare: PHQ-9, GAD-7 sau PSC-17 pentru copii — ca să avem punctul zero. Înainte de fiecare ședință: ORS, patru întrebări despre cum ți-a mers săptămâna (personal, relații, social, în general). După ședință, dacă vrei: SRS, patru întrebări despre cum a fost ședința. La 6–8 ședințe: repetăm scala de intrare și ne uităm împreună la grafic. La final: concluzie scrisă, cu cifrele de la început și de la sfârșit.
Ce înseamnă pentru tine. Un minut înainte de ședință, din cont, de pe telefon. În schimb: știi dacă merge, iar dacă nu merge, se schimbă ceva — planul, abordarea sau terapeutul — nu peste un an, ci peste câteva săptămâni. Și nu trebuie să-i spui terapeutului în față că nu simți progres: o spune cifra.
Ce înseamnă pentru cei care plătesc. Angajatorii și asigurătorii primesc rapoarte agregate, anonimizate: câți au început, câți au terminat, câți s-au ameliorat. Niciodată scoruri individuale. Detalii în protocolul public.